PTUJSKI LÜK

Ptujski lük” (Allium cepa L.), IGP, Slovenia,  este o ceapa din soiul Ptujska rdeča. Are forma cordata, aplatizata. Fiecare ceapa cantareste cel putin 70 g, iar sectiunea sa ecuatoriala are un diametru de cel putin 40 mm. 

Foile exterioare uscate au culoare maro-roscat pana la rosu-deschis. Pulpa este alba cu o nuanta albastruie sau violeta si cu o nuanta de violet mai pronuntata pe margini. „Ptujski lük” are de obicei un gust destul de iute si un miros puternic de ceapa. Zona geografica in care este produsa ceapa este determinata istoric si cuprinde zona Ptujsko Polje, o campie delimitata de orasul Ptuj, raul Drava, marginile dealurilor Slovenske Gorice si asezarile Slovenske Gorice si Velika Nedelja. Solurile brune reprezinta principalul tip de sol din Ptujsko Polje. Solurile sunt de adancime medie, au un continut mediu de humus, sunt permeabile si au o textura usoara. Predomina terenurile arabile. Solurile au fost afanate si permeabilizate prin araturi adanci, iar utilizarea ingrasamintelor le-a crescut pH-ul, astfel incat nu mai sunt acide. Pe aceste soluri predomina agricultura intensiva. Ptujski lük” isi mentine calitatile timp indelungat si are excelente proprietati culinare. Isi pierde consistenta rapid cand este gatita, dar isi pastreaza gustul caracteristic. Ptujski lük” este denumirea comuna a unei cepe care este cultivata in regiunea Ptujsko Polje de peste 200 de ani. Inca din vechime, zona de cultura a fost numita „tara unde se cultiva ceapa” (lükarija). Ceapa nu are nevoie de temperaturi ridicate pentru a se dezvolta. 

Deoarece solurile nisipoase se usuca si se incalzesc repede, semintele pot fi plantate si arpagicul poate fi sadit foarte devreme, la inceputul anului, cand ziua este inca scurta. In timpul sezonului cu zile scurte, cepele dezvolta un sistem radacinos puternic si apoi cresc mult in sezonul ploilor de primavara. Urmeaza apoi o vara torida si uscata, necesara pentru aroma caracteristica (mirosul) pe care il va avea ceapa si, in special, pentru uscarea corespunzatoare a cepei. Prin urmare, cepele sunt lasate mai intai sa se usuce pe camp, ultima etapa a uscarii avand loc in gospodaria producatorilor. Dat fiind ca agricultura, in special cultivarea cerealelor (inclusiv a secarei) s-a dezvoltat puternic in aceasta arie geografica, inca din timpuri stravechi, aici s-a raspandit, de asemenea, si bine-cunoscuta traditie a impletirii cepelor in cununi (funii) din paie de secara. Diferitele etape ale productiei si metoda de cultivare a cepei sunt reflectate la nivel local printr-o multitudine de practici, obiceiuri, zicatori, proverbe si mancaruri traditionale care au evoluat si au supravietuit, precum si prin caracteristicile arhitecturale ale caselor, care trebuiau sa aiba stresini pentru a permite uscarea cepei. Aceste obiceiuri continua sa existe si sunt pastrate de localnici in viata lor de zi cu zi (mancaruri specifice si inca foarte populare, uscarea cepelor in curti, sub stresini si impletitul cununilor de ceapa) sau ca evenimente organizate pentru turisti.