În ultimii 12 ani, în România au dispărut câte 134 de gospodării țărănești în fiecare zi.
Datele provizorii cu privire la gospodăriile țărănești publicate în martie 2022 de către Institutul Național de Statistică în urma realizării Recensământului General Agricol în 2020 sunt cel puțin îngrijorătoare. Astfel, între 2010 și 2020 au dispărut 488 000 de exploatații agricole cu suprafața de sub 1 hectar. Asta înseamnă că, dacă în 2010 existau puțin peste 2 milioane de gospodării țărănești cu suprafața de sub 1 hectar, în prezent mai există doar 1 milion și jumătate. La fel de îngrijorător este și faptul că grădinile familiale ocupau o suprafață de 184 000 hectare în 2010. Până în 2020, 58 000 de hectare din aceste terenuri au dispărut sau le-a fost schimbată destinația. Asta înseamnă că o treime (31.86%) din suprafața grădinilor țărănești nu mai este lucrată de familiile de țărani. Suprafața terenurilor arabile este în creștere față de 2010. În același timp însă, suprafața ocupată de pășuni și fânețe – folosite în mod tradițional în comun de către comunitățile sătești pentru creșterea animalelor – este în scădere de la 4 506 000 hectare în 2010 ajungând la 3 724 000 de hectare în 2020 (o scădere de 18%). Reducerea efectivelor de animale în gospodăriile țărănești este o problemă strâns legată de acest fenomen.
Fenomenul de concentrare și acaparare a terenurilor, și dispariție a gospodăriilor țărănești și a micilor producători este susținut și încurajat la nivel instituțional de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR). Mecanismele prin care se favorizează marile întreprinderi agricole și se saboteză gospodăriile tradiționale sunt în principal instrumentele financiare, subvențiile dar și măsurile de sprijin din Planul național de dezvoltare rurală. Ultima versiune a Planului Național Strategic pentru 2023 – 2027, trimis către Comisia Europeană în vederea alocării de fonduri europene prezintă în termeni duri gospodăriile țărănești ca pe o piatră de moară a societății. Ministerul propune o limita generală de minim 1 hectar pentru oferirea de subvenții in sectorul vegetal, excluzând voit micile gospodări țărănești. Lipsa de infrastructură și servicii publice sau sociale în mediul rural fac ca viața la țară în România să fie dificilă și scumpă. Lipsa de sprijin financiar pentru țărani și mici producători din partea statului contribuie la abandonarea agriculturii și la vinderea terenurilor pentru a-și putea asigura supraviețuirea. Se mai adaugă aici și alte fenomene, precum îmbătrânirea populației rurale, reglementările sanitar veterinare discriminatorii, problema accesului la piață sau lipsa unei reglementări pentru producția de semințe tradiționale țărănești.
Efectele nu întârzie să apară, fie ele socio-economice sau de mediu. Șomajul crescut în mediul rural, depopularea satelor și emigrația masivă sunt realități pe care decidenții și instituțiile statului nu par să le ia în considerare. Deșertificarea din cauza metodelor nesustenabile și a produselor chimice folosite în agricultură industrială, inundațiile și alunecările de teren din cauza defișărilor sunt încă privite ca fenomene izolate, necorelate cu distrugerea agriculturii tradiționale sau agroecologice țărănești. Nota de plată a dispariției agriculturii țărănești o plătim cu toții de cel puțin două ori. Zi de zi când achităm prețurile exorbitante ale produselor alimentare industriale pe care le cumpărăm din supermarket. Și atunci când problemele de sănătate cauzate de alimentația defectuoasă sau catastrofele “naturale” ne prind din urmă. Fiecare gospodărie țărănească înseamnă câte o familie de țărani care muncește pământul, îngrijindu-se de sănătatea lor, a animalelor și a naturii cu care lucrează. În România, majoritatea gospodăriilor și fermelor de familie sunt foarte mici si sunt interdependente. Ele sunt esențiale pentru a asigura supraviețuirea comunițăților rurale, pentru a produce hrană locală și de calitate, menținând vie cultura rurală.
Sursa: ECO RURALIS